UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI Facultatea de Psihologie și Științele Educației Filiala Buzău LUCRARE METODICO- ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I Coordonator științific: Profesor dr. STANA EMILIA Candidat: Prof. înv.preșc. Toma Cătălina Loredana (căs. Constantin) Grădinița cu program prelungit Boboceii din Micro3, Buzău BUZĂU 2025 Dezvoltarea socio- emoțională a preșcolarului prin activitățile de dezvoltare personală din grădiniță CUPRINS Lista tabelelor Lista figurilor 1 INTRODUCERE În conceperea acestei lucrării s-a plecat de la ipoteza că omul - fie că este copil, adolescent, adult sau vârstnic – are nevoie de semenii săi, că el își fixează scopuri, se motivează și acționează prin intermediul relațiilor pe care le stabilește cu ceilalți. Relația interumană îl însoțește pe om pretutindeni, chiar și atunci când, fizic, acesta este singur. Ea este prezentă, implicit sau explicit, în gândire și în acțiune, în scopuri și în fapte, în comunicare și în învățare, fiind una dintre cele mai importante surse ale acumulării esenței umane în individ și, ca atare, a socializării și umanizării omului. Omul dobândește totul prin om și prin schimburi interumane - și cultura și educația, și profesia și vocația – prin om viu, senzorial sau prin omul obiectivat social. Prin prezenta lucrare am dorit să evidenţiem măsura în care jocurile copiilor desfăşurate în cadrul grădiniţei influenţează sociabilitatea, ca şi capacitate asociativă care îl determină pe copil să fie capabil să trăiască în asociere permanentă cu ceilalţi, să fie capabil de relatii prietenoase şi, în special, să dorească să întreţină legături cu semenii săi, implicându-se cu plăcere în această antrenare şi căutare de contacte şi relaţii sociale. Pentru elaborarea acestei teme am avut în vedere lucrări scrise atât de autori români cât şi de autori străini care au aprofundat tematica complexă a socializării copilului, avansând ideea socializării acestuia sub influenţa jocurilor desfășurate, în speţă sub influenţa mediului înconjurător. Filozoful John Locke susține că ființa umană se naște „tabula rasa”, fără nici o capacitate de înțelegere și cunoaștere. El afirmă că oamenii au puține limite biologice impuse, iar comportamentul și abilitățile sunt rezultatul învățării din cadrul procesului de socializare. Fără a diminua importanța eredității, trebuie precizat că în viața noastră și, mai ales în primii ani de viata, contactul cu ceilalți membri ai societății este vital. Prin diversitatea ocaziilor de socializare prezente în grupa de preșcolari, grădinița constituie unul dintre agenţii de socializare cei mai semnificativi. Grădinița face o punte între două etape importante în socializare: socializarea din spaţiul familial (micro-socializarea) şi socializarea din macro-spaţiul social (macro-socializarea). Ea se interpune ca etapă de trecere de la dependenţă la autonomia individului, fiind zona în care copiii şi adolescenţii experimentează grade diferite ale autonomiei. Reprezentând un pasaj de trecere între familie şi societate, grădiniței îi revine sarcina de a continua sau a corecta efecte ale microsocializării şi de a genera achiziţii în planul socializării care să pregătească indivizii pentru 2 abordarea etapei-şcoală. De aceea, în procesul de socializare, grădiniței îi revine sarcina cooperării strânse cu familiile copiilor şi conectării ei la problematica de actualitate a societăţii în care funcţionează, astfel încât produsele ei să fie gata de funcţionare într-un m ediu global, a cărui valoare fundamentală este autonomia deplină a indivizilor faţă de familia de origine. În grădiniță copilul întâlneşte un grup de covârstnici (egali) cu care are interacţiuni multiple, adeseori desfăşurate fără controlul adulţilor (în pauze, în activităţi de grup, în interacţiunile din activităţile extracurriculare etc.). Astfel în grupa de preșcolari, copilul experimentează o societate în miniatură, guvernată după legi sociale general valabile, dar şi după legi proprii, rezultate din interacţiunile membrilor ce ajung împreună la o normativitate considerată acceptabilă şi benefică din perspectiva valorilor grupului. În grădiniță copilul întâlneşte alţi adulţi decât cei al căror rol socializator a fost activ în mediul familal (părinţi, rude, prieteni de familie, vecini etc.). Cadrele didactice din grădiniță sunt profesionişti ai educaţiei, prin urmare acţiunile lor se desfăşoară în mod fundamentat ştiinţific, intenţionat, sistematic, conform unor scopuri determinate, folosind mijloace multiple, metode adecvate şi evaluând rezultatele obţinute pentru a îndruma şi asista copilul în procesul devenirii sale. Grădinița reprezintă acum o resursă comunitară. Ea face parte dintr-o comunitate cu care are strânse legături de colaborare. Rezultă de aici că preșcolarii pot fi implicaţi în multiple alte activităţi ce presupun interacţiuni sociale, formularea de iniţiative în plan social, asumarea unor responsabilităţi cu privire la acţiuni derulate în colaborare sau pentru comunitate. Câmpul social în care pot avea loc acţiuni cu efect socializator devine mai larg şi dispune de resurse de acţiune multiple. Una dintre activitățile în care elevii sunt implicați în grădiniță și presupune interacțiuni sociale este jocul. În joc copilul reproduce modele de relaţii interumane, oglindind aspecte şi momente din viaţa socială. Acest mod de reproducere a aspectelor ce îi caracterizează pe adulţi este semnificativă. Se cunoaşte faptul că învăţarea elementară şi directă are loc prin imitaţie. Şi în joc, copilul imită pe alţii, dar şi pe sine. Pe parcurs apare o selecţie a aspectelor care satisfac cel mai bine cerinţele jocului. Imitaţia spontană şi voluntară manifestată prin joc are un rol important în cunoaşterea relaţiilor sociale Astfel, în joc, copilul imită pe tata venind de la muncă, pe mama gătind, pe educatoare tinând o activitate etc. Orice obiectiv educaţional poate fi atins prin mai multe jocuri care se deosebesc prin complexitatea lor şi prin sarcinile pe care le oferă grupului. Este important ca educatorul să aleagă jocul cel mai potrivit pentru satisfacerea nevoilor participanţilor şi care îi dezvoltă în acelaşi timp deprinderile lui. 3 Un joc acordă grupului oportunitatea de a lua decizii proprii şi reduce dependenţa faţă de cadrul didactic ca sursă de responsabilitate. Rolul facilitator al educatorului rămâne vital, dar grupul va trebui să stabilească propriile principii şi moduri de conlucrare. În unele cazuri (constituirea unei echipe) poate fi obiectivul major. Implicarea tuturor membrilor grupului în jocuri devine o normă. Jocurile stabilesc o cerinţă pentru participarea deplină şi egală a fiecărui membru. Educatorul va urmări ca fiecare persoană să facă ceva, iar membrii cu cele mai puţine abilităţi de comunicare sau relaţionare vor fi încurajaţi în mod special să se implice atât în toate etapele jocului, cât şi în discuţiile finale sau alte activităţi de pe durata acestuia. Ceea ce reiese dintr-un proces de joc este faptul că majoritatea celor învăţate de un participant vor veni de la semenii săi. Acesta este un lucru util de promovat în sala de grupă, deoarece necesită lucrul în reţea, interdependenţa participanţilor şi tendinţa de a nu vedea în cadrul didactic sursa de răspuns corect. Un asemenea efect modelator poate fi foarte semnificativ şi poate da participanţilor posibilitatea de a-şi lărgi percepţiile despre ceea ce poate oferi un eveniment de învăţare. Jocurile de socializare şi de cunoaştere îi ajută pe elevi să se adapteze mai uşor la cerinţele şcolare, ele fiind adaptate la particularităţile lor de vârstă. Ele influenţează formarea şi consolidarea unor deprinderi de comunicare, a unor comportamente civice, de studiu, a unor atitudini faţă de învăţare. Lucrarea de faţă oferă o imagine comprehensivă şi exhaustivă asupra procesului socializării, în general, şi asupra specificului acestui proces în cadrul grădiniței, în special. 4 CAPITOLUL I – PARTICULARITĂȚILE PSIHO- FIZICE ALE VÂRSTEI PREȘCOLARE 1.1. Descrierea profilului psihologic al preșcolarilor Contextul general al dezvoltării psihice a preșcolarului ”Psihologia defineşte dezvoltarea ca întregul traseu ontogenetic al unui individ, de la naştere până la moarte, motivele şi modurile în care diferite aspecte ale funcţionării umane evoluează şi se transformă pe parcursul vieţii. Procesele care generează aceste modificări sunt procese programate biologic şi procese rezultate din interacţiunea cu mediul.” ( Bucinschi et al., 2008, p.19) Nicio perioadă a dezvoltării psihice umane nu are caracteristici atât de numeroase, explozive, neprevăzute ca perioada preșcolară. În viața copilului se produc noi schimbări atât din punct de vedere al dezvoltării somatice cât și din punct de vedere al dezvoltării psihice. Activitatea sa psihică, adică procesele și însușirile sale psihice nu sunt date în proporții minime, reduse, în momentul nașterii, astfel ca procesul dezvoltării să însemne doar adaosuri cantitative până la obținerea proporțiilor și trăsăturilor omului adult. Dezvoltarea copilului nu poate fi privită doar ca proces de schimbări cantitative. Faptele arată că în dezvoltarea psihică se produc și schimbări calitative importante. Dezvoltarea psihică a copilului constă, în primul rând, în complicarea și adâncirea activității sale de cunoaștere. De asemenea, dezvoltarea psihică a copilului se caracterizează prin modificarea relațiilor sale față de mediul înconjurător. Deoarece dezvoltarea conștiinței și inteligenței sunt încă restrânse, în perioada preșcolară psihicul este centrul de achiziții de experiență de orice trăire, fapt care explică în mai mare măsură importanța deosebită ce se acordă acestei perioade, pe care psihologii o consideră că ar marca întreaga viață psihică ulterioară. Prin urmare, direcțiile principale ale dezvoltării psihice a copilului sunt: ➢ complicarea și adâncirea activității sale de cunoaștere; ➢ transferarea vieții sale afective, a relațiilor și atitudinilor sale față de mediul înconjurător; ➢ perfecționarea activității sale în sensul dezvoltării conduitei. Copilul se dezvoltă sub influența educației și a condițiilor de viață. Influențele mediului social și ale educației acționează asupra dispozițiilor naturale ale copilului, care reprezintă premisele dezvoltării sale psihice. Pe baza dispozițiilor înnăscute, însușirile și aptitudinile se formează și se dezvoltă în procesul activității și al educației. Perioada cuprinsă între 3 și 6-7 ani se distinge printr-o creștere semnificativă a capacităților fizice și psihice ale copilului, reușindu- 5 se astfel echilibrarea cu mediul înconjurător, copilul căpătând deplină siguranță în adaptare. Denumită „vârsta de aur a copilărieiˮ (Crețu, 2009, p. 131) această etapă contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea psihică generală a copilului: ➢ în plan c ognitiv printr-o mare curiozitate și o mare sete de cunoaștere; ➢ în plan socio-emoțional prin formarea unei conștiințe morale primare care sporește capacitatea de adaptare a copilului la mediul social; se pun bazele personalității prin întemeierea aspectelor individuale; ➢ în plan practic prin creșterea autonomiei; ➢ prin formarea deprinderilor de autonomie; ➢ prin formarea deprinderilor de mânuire a obiectelor; ➢ schimbarea caracteristicilor comportamentale datorită dezvoltării proceselor psihice ale copilului. Grădinița este cea care depășește orizontul restrâns al familiei oferindu-i copilului noi interacțiuni. Dintre acestea este cea cu educatoarea deoarece păstrează afectivitatea mamei dar o distribuie în mod egal grupei de copii, învățându-i lucruri noi, comunicându-le lucruri deosebite, organizând activități interesante și atractive. Influența educatoarei depășește uneori spațiul grădiniței prin semnificația deosebită pe care copiii o dau relației lor cu educatoarea. Activitățile deosebite care au loc în spațiul grădiniței pregătesc copilul pentru întâlnirea cu școala. Copilul vrea să afle, să știe cât mai multe lucruri, iar curiozitatea lui este vie și permanentă. Setea de cunoaștere a preșcolarului stimulează în mare măsură dezvoltarea tuturor capacităților senzoriale. De aceea se spune că această vârstă trebuie valorificată pentru ca mai târziu să atingă anumite performanțe. Sensibilitatea copilului se adâncește și se restructurează, pe prim plan trecând sensibilitatea vizuală și auditivă, deoarece le captează prioritar informațiile. Se perfecționează sensibilitatea tactilă iar percepțiile tactile permit acumulări importante de experiențe personale cu lucrurile. Preșcolarul este capabil de discriminări vizuale mai fine pe care acum are posibilitatea să le le identifice cu ajutorul cuvântului – se folosesc cuvinte care semnifică raporturile spațiale (sus, jos, aici, aproape, departe), forme geometrice, etc. Diferențiază și denumesc culorile fundamentale (roșu, galben, verde, albastru), iar cele intermediare (portocaliu, indigo, violet) sunt diferențe ce se cunosc abia de la vârsta de 5 ani. Văzul reușește să integreze informațiile tactile iar auzul integrează câteva direcții de progres foarte importante. Copilul recunoaște obiectele după sunetele pe care acestea le scot la atingere, lovire, ciocnire. Auzul fonematic pentru limba maternă este mai bun, preșcolarul aude foarte bine cuvintele, însă este un auz verbal global și nu-i permite să distingă ușor sunetele din structura cuvântului. Apar noi forme de percepție cum ar fi: forma, mărimea, relieful, adâncimea care se realizează mai ușor, deoarece sunt puși în funcție mai mulți analizatori. Percepția vizuală Next >